Când inima spune „Da”, dar rănile încă șoptesc „Nu”

Există suflete care tânjesc profund după iubire și, în același timp, se tem de ceea ce își doresc cel mai mult.
Nu pentru că nu sunt pregătite să iubească.
Nu pentru că nu sunt capabile să se deschidă.
Ci pentru că fiecare apropiere autentică trezește, uneori în tăcere, memoria unor răni mai vechi decât relația prezentă.
În psihologia profundă și în perspectiva transpersonală, iubirea nu activează doar capacitatea noastră de a ne conecta, ci și mecanismele prin care am învățat cândva să ne protejăm.
Unii se tem că, dacă vor fi cu adevărat vulnerabili, își vor pierde puterea.
Alții se tem că apropierea va fi urmată inevitabil de separare.
Există suflete care au învățat să zâmbească, să ofere și să lumineze viața celorlalți, ascunzând însă o teamă profundă de a nu fi respinse atunci când vor fi văzute așa cum sunt.
Unele caută stabilitatea cu atâta intensitate, încât uită că nici iubirea și nici viața nu pot fi controlate.
Altele se tem că intimitatea le va răpi libertatea, confundând apropierea cu limitarea.
Există inimi care oferă atât de mult, încât ajung să creadă că trebuie să se sacrifice pentru a merita să fie iubite, purtând în tăcere teama abandonului.
Unele suflete iubesc profund, dar își păstrează lumea interioară bine păzită, temându-se că apropierea le-ar putea invada spațiul sacru.
Altele își asumă responsabilitatea pentru toți, convinse că nu își permit să fie vulnerabile, pentru că au învățat că puterea înseamnă să nu ai nevoie de nimeni.
Și există acele inimi atât de largi, încât uneori confundă compasiunea cu sacrificiul, purtând în ele teama pierderii și a despărțirii.
Poate că aceste răni nu sunt obstacole în calea iubirii.
Poate că ele sunt porțile prin care conștiința ne invită să ne întâlnim cu acele părți din noi care au rămas cândva nevăzute, neauzite sau neiubite.
Pentru că, uneori, ceea ce numim frică de iubire nu este, de fapt, frică de iubire.
Este frica de a retrăi durerea pe care am asociat-o cândva cu iubirea.
Iar poate că vindecarea nu începe atunci când nu ne mai este teamă.
Ci atunci când, în ciuda fricii, alegem să rămânem prezenți, deschiși și sinceri cu propria noastră inimă.
Nu iubim pentru a fi salvați.
Iubim pentru a deveni întregi.

🌸 Întrebare de reflecție

Ce rană încearcă inima mea să protejeze atunci când se teme să se abandoneze iubirii?

Și cum aș putea să îi ofer eu însumi ceea ce aștept de atât de mult timp să primesc?


Fati Eliza

Psiholog și numerolog transpersonal